Dezvoltarea economică

Ocupaţiile de bază ale locuitorilor comunei Boiu Mare sunt agricultura, creşterea animalelor şi pomicultura. De asemenea aceştia practică şi variate ocupaţii secundare, dintre care cele mai importante sunt: culesul din natură, vânatul şi făcutul horincii. Au tradiţie în comună şi anumite meşteşuguri, determinate de resursele zonei.

Dovezi arheologice atestă că agricultura a fost practicată în comună încă de la întemeierea ei. În funcţie de configuraţia reliefului şi calitatea solului, terenul este împărţit în pământ arabil, fâneţe, vii, livezi şi păduri. Terenurile fertile au fost în continuu extinse prin tăierea arbuştilor şi a unor păduri. Solurile sărace au obligat agricultorii să fertilizeze terenurile cu îngrăşăminte naturale şi chimice şi să alterneze anual culturile. Culturile tradiţionale sunt: grâul, porumbul, orzul, secara, cartoful, dovleacul, floarea soarelui, sfecla de zahăr, sfecla furajeră şi lucerna.

Creşterea animalelor s-a dezvoltat în strânsă legătură cu agricultura, animalele uşurând muncile câmpului şi transporturile. Terenurile cu fâneţe şi păşuni au ocupat suprafeţe întinse în hotarele satului, dar s-au restrâns treptat datorită sporirii suprafeţelor destinate culturilor de cereale. În comună predomină animalele mari: bovinele şi cabalinele, deoarece ele asigură desfăşurarea activităţilor productive de bază precum muncile agricole, transporturile şi dobândirea produselor principale pentru hrană: carnea, laptele şi produsele din lapte. La acestea se adaugă şi pieile folosite la confecţionarea unor articole de îmbrăcăminte. În ultimul timp s-a dezvoltat şi creşterea animalelor mici: ovine, caprine, porcine, ca urmare a retrocedării pământurilor sătenilor.

Datorită zonei deluroase cu climă blândă, pomicultura a cunoscut o mare dezvoltare din cele mai vechi timpuri. Cei mai răspândiţi pomi fructiferi sunt: prunii, merii, perii, cireşii, vişinii, gutuii şi nucii. De regulă, atât prunele, cât şi merele recoltate se folosesc o parte pentru consum, iar o altă parte pentru obţinerea horincii (băutură alcoolică fiartă de două ori). Zona este renumită şi pentru obţinerea dulceţii de prune (magiun).

Regiunea în care este dispusă comuna oferă locuitorilor posibilitatea de a-şi completa necesităţile de hrană prin culegerea unor ciuperci şi a fructelor de pădure (alune, coarne, mere pădureţe etc.) Localnicii recoltează şi diferite plante utile în practicarea medicinei populare, cum ar fi: măceşul, floarea de tei, floarea de soc, ciuboţica cucului, brusture, muşeţel, coada şoricelului, cozi de cireşe şi vişine etc.

Dispunerea comunei într-o zonă deluroasă, bogată în animale sălbatice, a creat condiţii pentru dezvoltarea vânătorii. Pădurile şi stufărişurile existente din abundenţă oferă o mare varietate cinegetică: cerbi, ciute, căprioare, iepuri, mistrţi, dihori, nevăstuici, vulpi, urşi etc. Dintre păsări amintim porumbelul sălbatic, prepeliţa şi potârnichea.

Zona fiind foarte bogată în fructe, a determinat ca majoritatea sătenilor să se ocupe în mod secundar de făcutul horincii. În acest scop localnicii, în număr foarte mare şi-au procurat cazane de fiert horinca.

Meşteşuguririle ţărăneşti au apărut în comună odată cu constituirea ei, impuse de cerinţele vieţii. Cele mai practicate meşteşuguri în comună au fost şi sunt: tâmplăria, fierăritul, zidăritul, torsul şi ţesutul.

Comuna fiind aşezată într-o zonă bogată în masă lemnoasă, a avantajat dezvoltarea tâmplăriei uşurând realizarea de construcţii gospodăreşti de toate tipurile. Principalele lucrări de tâmplărie se rezumau la început la construcţii de case, şuri şi alte anexe, iar mai târziu s-au extins şi la confecţionarea de uşi, ferestre, mese, scaune etc.

Datorită faptului că în jurul comunei există văi bogate în nisip şi pietriş şi dealuri bogate în piatră, a apărut ca meşteşug şi zidăritul pentru construirea caselor şi anexelor. La fel ca şi tâmplăria, zidăritul a apărut odată cu satul şi s-a transmis din generaţie în generaţie.

Viaţa satului, cu nevoile lui specifice a impus de la început dezvoltarea fierăritului. În cadrul fierăriei se executau urmatoarele lucrări: confecţionarea de legături metalice pentru căruţe, confecţionarea de potcoave pentru cai şi vite, potcovirea animalelor, confecţionarea de unelte agricole, ascuţirea lor, sudarea prin forjare etc. De-a lungul anilor, acest meşteşug şi-a pierdut din importanţă datorită reducerii numărului de animale şi a înlocuirii mijloacelor agricole cu tracţiune animală cu cele auto.

Putem afirma cu siguranţă că torsul şi ţesutul au apărut ca meşteşuguri odată cu aşezarea, ca activităţi strict necesare vieţii şi impuse de nevoia fiecărui locuitor de a se îmbrăca şi încălţa atât pe timpul iernii cât şi pe timpul verii. Acest meşteşug tradiţional era practicat de toate femeile din comună, încă din fragedă copilărie.

Nevoile vieţii au determinat localnicii sa-şi confecţioneze singuri diferite instalaţii tehnice ţărăneşti folosite pentru prelucrarea numitor produse (mori, horincii etc.). Existenţa multora până în prezent dovedeşte nu numai hărnicia, ci şi inventivitatea ţăranilor de pe aceste meleaguri.